eterna fuga

se pare ca este parte a comportamentului si psihologiei umane care ma scoate din minti si care nu are nici o explicatie logica sau asa pare.
A1:orice om se afla in cautarea fericirii,in orice mod o percepe el.
A2:atunci cand o atinge incepe sa isi doreasca altceva si fuge de ce a obtinut.
...ca urmare un om nu poate fi cu adevarat fericit.
gandindu-ma pemarginea acestui subiect imi apar in minte cateva lucruri spuse de altii
1) cu cat un om este mai aproape de dumnezeu cu atat este mai expus atacurilor demonilor.nu as vrea sa iau aceasta afirmatie cu sensul ei de baza intrucat nu cred in dumnezeu dar daca substitui intelesul de baza al dumnezeului cu fericire,pace si implinire atunci expresia este extrem de utila pentru cazul studiat.totul consta intr-o labilitate a psihicului uman,cred.suntem fiinte slabe si usor influentabile
2)ciudat,sau nu, imi aduc aminte de agentul smith din matrix.el vorbea despre o utopie in care oamenii traiau intr-o stare eterna de fericire pe care nimeni nu o accepta.concluzia era ca nu suntem destul de dezvoltati pentru a atinge si simti fericirea deplina si tind sa-i dau dreptate.
simt o eterna fuga dupa ceva poate nu neaparat mai bun dar diferit de ce avem si ce ne multumeste.devenim "amortiti"sufleteste si nu mai simtim fericirea ci o stare de constanta,o supa sentimentala in care fiecare inghititura este identica cu precedenta si nimic nu se schimba.probabil avem nevoie de o variatie,de permanenta inovatie pentru ca simturile sa nu ne fie alterate de aceasta amorteala
revin